Jurnalism în „perioada ciumei”. Vremurile gargaragiilor.

22 martie 2020

Publicitate

Fie că ești mecanic auto, inginer la Cernavodă, profesor, medic sau mecanic, pe toți ne macină aceeași întrebare: cum ne facem noi treaba în aceste zile, în aceste vremuri în care vezi soarele sus pe cer dar, odată ieșit afară, îți clănțăne dinții la gândul că te poți întoarce acasă „pozitiv”. Nicicând nu a avut o conotație mai negativă acest ...„pozitiv”. Ba chiar, ori de câte ori îl scriem noi, jurnaliștii, ne gândim la ororile din spitalele italiene. La probabilele orori din spitalele spaniole. Ori românești... Chiar, cum să ne mai facem treaba noi, jurnaliștii? Despre ce să mai scriem, despre ce să mai filmăm? Și cum să o facem? Cum abordezi cazul „Gerota”, cazul unui spital transformat în „incubator” pentru Covid 19? Sau, putem să-i spunem cazul în care autoritățile au evitat repetarea scenariului italian? Să ne punem întrebări despre cât de inutili sunt banii în aceste momente? Sau să formulăm întrebări despre cât de utili vor fi banii după? Cum să abordăm ceea ce ne doare cel mai tare în aceste zile, așa-numita „distanțare-socială”? Restrângerea libertăților de bază nu este o decizie care ar trebui luată, sau acceptată, cu ușurință. Iar aici, întrebarea cea mai importantă este „până când?”. Pentru că, până la urmă, inteligența colectivă a unei societăți nu este suma cunoștințelor și aptitudinilor membrilor săi și nici măcar suma posibilităților intelectuale ale fiecărui membru. Este rezultatul legăturilor și conexiunilor dintre aceștia. Nu suma IQ-rilor dă valoare grupului cât capacitatea membrilor de a acționa împreună, de a-și sincroniza și coordona punțile de legătură, de a contribui fiecare la binele și bunăstarea comune. Mai mult, parcă pentru neliniștea noastră, îmi aduc aminte o declarație a lui Abraham Lincoln. Spunea senin că nu are certitudinea să fi controlat vreun eveniment ci, dimpotrivă, știe sigur cum multe evenimente l-au controlat din plin. Da, da, știu, Abraham Lincoln nu este român și s-a dus de mult... de ce ne-ar preocupa? Așadar, ce contează în aceste zile pentru noi, jurnaliștii? Să dăm primii știrea? Să o dăm mai târziu dar să fie cât mai bună, cât mai utilă? Ori asta ar fi trebuit să fie dilema noastră și până acum? Dar poate că așa ne-a fost ursit nouă, jurnaliștilor. Să ne redescoperim meseria în aceste vremuri. Să ne redescoperim pe noi. Și, cel mai important dintre toate, după ce vom pune și noi umărul la învingerea acestor vremuri, să fim ACOLO când totul va trece și ni se va decide VIITORUL. Câine de pază. Va trebui să facem asta, va trebui să găsim puterea să luptăm pentru cei care acum descoperă cât de personal poate fi un banal jurământ rostit „la euforie” într-o aulă a facultății de medicină, pentru cei care acum au grijă să ne aducă mâncare, servicii și utilități. Și pentru cei care nu vor mai fi. Pentru mine cel puțin, o întrebare are însă un răspuns clar de-acum: vremea gargaragiilor tocmai s-a încheiat.

Publicitate